Adriana Scăunașu: Drumul fragilor. Recenzie de carte

drumul fragilor

Iulian Popescu, membru titular al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România, s-a născut la 24 august 1939 în judeţul Gorj. A absolvit liceul la Târgu-Jiu şi Facultatea de Mecanică la Cluj, debutând ca scriitor în 2003, cu Umor universitar…şi nu numai! şi ca memorialist, în 2006, cu Monografie romanţată & veselă a Facultăţii de Mecanică din Craiova. Unele dintre următoarele sale romane au subiecte istorice, prezentând momente de referinţă în istoria naţională.

Romanul  Drumul Fragilor, publicat in 2014 de către editura SITECH, are ca fundal viaţa din satele gorjene şi relaţiile dintre săteni, fiind un roman în care personajele ne prezintă, direct sau indirect, unele aspecte din viaţa satului, a mentalităţii ţăranului român.

Trebuie să precizez că am început să citesc această carte cu un oarecare scepticism, originară fiind de pe meleagurile gorjenești şi sigură că nu ar mai putea fi ceva pe care să nu îl ştiu despre acestea. Evident că m-am înşelat. Am fost surprinsă să realizez că autorul ne oferă de fapt şi informaţii despre diferite personalităţi, precum Thomas Edison sau Aurel Vlaicu.

Romanul începe cu un capitol intitulat Moş Costache. El este un bătrân rămas singur, doar gospodăria şi amintirile din tinereţe alinâdu-i melancolia, însă nu este prezentat ca un om trist, ci dimpotrivă. Autorul descrie peisajul plaiurilor gorjene într-un mod destul de detaliat, axându-se pe descrierea unor lucruri mai rar descrise în operele literare, ca tradiţionala fântână unde Moş Costache îşi ducea vitele, ci nu pe descrierea unui peisaj în modul clasic, monoton.  S-ar putea spune că o zi din viaţa acestui bătrân este oarecum plictisitoare, aşa cum chiar şi autorul afirma: „orizontul lui Moş Costache era acum destul de îngust”. Dar dincolo de descrierea unei zile anoste din viaţa unui bătrân lăsat singur într-un sat uitat de lume, ni se descriu unele dintre tradiţiile şi obiceiurile din acele părţi ale României.

Misterul titlului acestui roman este descifrat relativ repede. Drumul fragilor este pur şi simplu un drum presărat cu fragi pe care Moş Costache obişnuia să-l cutreiere. Îl parcursese și în tinerețe, pentru a o întâlni pe fata pe care în emoţia momentului o botezase Fraga, o „copiliţă”, cum o numea chiar el, cu care însă  nu va apuca să-şi dezvolte sentimentele abia înfiripate. Poate că romanul poartă acest nume tocmai pentru că însuşi Moş Costache recunoaste că „pe Fraga nu şi-a putut-o scoate din gând niciodată”.

Următorul personaj e numit chiar Profesor. Acesta are o discuţie cu alţi colegi de catedră în legătură cu vizita Principelui Frideric Wilhelm în România, în 1909. Consider că scopul acestui scurt capitol este acela de a ne arăta o comparaţie între un simplu ţăran şi un citadin, un direct contrast între viaţa liniştită de la ţară şi tumultul oraşului.

În capitolul Spre America, ne este descrisă propensiunea românilor de a emigra spre o lume mai bună şi felul în care ei ajungeau în cele din urmă la destinaţie. Printre aceşti români dornici de aventură şi îmbogăţire, se află şi băiatul lui Moş Costache, Tache, iar întâmplarea face ca acesta să se întâlnească aici cu acelaşi Profesor, cu Ziarist şi Inginer, care îi oferă umilului ţăran detalii despre ţara în care cu toţii urmau să îşi încerce norocul. Profesor le dezvăluie de asemenea şi motivul emigrării sale, necesitatea îndepărtării de Zerlina, o iubire acum imposibilă: „prin laşitatea mea am pierdut-o”.

Autorul rezervă următoarele capitole descrierii unor personalităţi importante, dar şi unei poveşti de viaţă care l-a îndemnat pe Ziarist să aleagă drumul Americii. Ne este prezentată Carina, o fată frumoasă pe care acesta o întâlnise în tren şi pe care o revăzuse apoi în cadrul unui bal. Intrând în conflict cu un colonel cu experienţă şi mai în vârstă, Ziarist este obligat să fugă din ţară pentru a scăpa de un eventual duel. Însă viitorul într-o ţară străină nu îl sperie atâta timp cât în suflet îi mai trăieşte încă speranţa că tânăra fată îl va aştepta.

Zerlina ajunge în închisoare deoarece se decide să se răzbune pe omul care îi distrusese viaţa, iar aici un nou personaj, Colega, îi dă un sfat: „Care pe care, asta e esenţa vieţii!”. Acest moment este unul important în desfăşurarea întregului roman. De aici înainte, atitudinea Zerlinei faţă de viaţă se schimbă în mod dramatic.

Ni se prezintă vieţile personajelor în paralel, acestea ajungând chiar să şi interacţioneze, fără să realizeze că ar exista o legătură între ele.

Alt moment semnificativ pentru Zerlina îl reprezintă discuţia avută cu Moş Costache, tema discuţiei fiind fericirea. La intrebarea fetei: „Ce e fericirea şi de ce îi invidiem pe ceilalţi pentru ce au?”, Moş Costache îi răspunde: „Pentru că fiecare îşi cunoaşte viaţa lui, nu pe a altora”.

După întoarcerea din America a celor trei personaje acum bogate, o mare parte a acţiunii este rezervată descoperirii unei fântâni cu puteri miraculoase şi a felului în care acest lucru a ajutat la dezvoltarea întregii regiuni. Zerlina se confruntă cu nesiguranța şi incertitudinea a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă s-ar reîntâlni cu Profesor, aceasta dându-i lui dreptate pentru că o părăsise şi considerându-se vinovată în totalitate pentru ceea ce se întâmplase între ei. Profesor o ajută însă să dărâme zidul pe care ea însăşi îl ridicase în jurul său.

Ajungând la finalul romanului, cititorul îşi dă seama acum că toate personajele au într-un fel legătură unele cu altele. Opinia personală asupra semnificaţiei acestui roman, pe ansamblu, ar fi că autorul ne prezintă diferite poveşti şi situaţii complicate din viaţă tocmai pentru a ne face să realizăm că oricât de dificil ar fi, nu trebuie să renunţăm. Pe scurt, viaţa e o luptă, o luptă pe care nu ar trebui să o abandonăm vreodată, chiar şi cu riscul că am putea ajunge ca într-un final să fim pierzători.

O părere la “Adriana Scăunașu: Drumul fragilor. Recenzie de carte

  1. Felicitări pentru recenzie. Cuprinzătoare şi la obiect. Concluzia din final „viaţa e o luptă, o luptă pe care nu ar trebui să o abandonăm vreodată, chiar şi cu riscul că am putea ajunge ca într-un final să fim pierzători” este cea dreaptă. Nu cred că autorul s-a gândit strict la asta. Nostalgia meleagurilor copilăriei şi adolescenţei cred că l-au împins pe autor să aducă în discuţie romanul de faţă. Adevărul e că sunt multe fântâni pe meleagurile gorjului care pot avea proprietăţi miraculoase. Şi nu exagerez cu nimic când afirm faptul că aceste plaiuri gorjeneşti sunt un izvor nesecat de plai mioritic, de splendoare autentică care merită descoperite şi savurate necontenit.

Lasă un răspuns