Adrian – Florin Bușu: Eminescu și Macedonski. Cronică, de Dan Ionescu

eminescu macedonski

 

O carte necesară

de Dan Ionescu

(Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2014)

O carte consacrată celor doi mari poeți, care să pună în lumină apropieri și delimitări, nu a mai apărut de mult. Eminescu și Macedonski. Apropieri și delimitări (Ed. SITECH, Craiova, 2013), de Adrian – Florin Bușu pornește de la studiul aceluiași autor, Genus irritabile vatum, publicat în revista „Lamura” (Nr. 10 – 11 – 12 / 2009) și consacrat antipatiei, de la un moment încolo, dintre Eminescu și Macedonski.

În privința operei, delimitările sunt destule, apropierile, mai puține; ele au fost determinate, în cazul lui Macedonski, de faptul că modelul poetic fundamental „asimilat a fost cel eminescian” și din orgoliu, el a vrut să se despartă de model sau când a avut ceva de etalat, că poate scrie similar ori mai bine, s-a apropiat. În schimb, Eminescu a ajuns să fixeze corespondențe între senzații, principiu simbolist, datorită mediului de la Viena și Berlin, în vremea studiilor, când auzise fără dubii, de numele Ch. Baudelaire, înnoitorul de lirică franceză; alt motiv, ajutorul pe care i l-a acordat Veronicăi Micle, în traducerea nuvelei Morella, de E. A. Poe și s-a lăsat influențat de acesta în utilizarea unor simboluri definitive ale pierzaniei, unelte ale putregaiului, precum viermele.

Una dintre calitățile mari ale cărții Eminescu și Macedonski. Apropieri și delimitări  este de a aduna la un loc puncte de vedere, din culturile română și universală, pentru a sublinia cauze ale manierei celor doi mari poeți. Inspirat de opinia lui G. Călinescu: „poate sub inspirația lui Titu Maiorescu, Eminescu citise din opera scriitorului american”, Adrian – Florin Bușu găsește o legătură interesantă între Eminescu și E. A. Poe, la nivel de îndeplinire a operei: „Problema centrală a acestei ontologii estetice pe care o constituie versurile eminesciene este limbajul esențial. Preocuparea celui mai mare poet național al nostru pentru cuvinte este pandantul exigenței pe care E. A. Poe o impune compoziției”.

Ideea timpului triumfător sau cum afectează curgerea lui o operă îi apropie pe Eminescu și Macedonski. Dezbaterea asupra modului cum să acceptăm este diferită. Mihai Eminescu ne egalizează tuturor elementelor, terestre și cosmice, dar în sens regresiv, de materie supusă timpului care erodează totul; îndeamnă implicit spre atitudine stoică, de ce ne mirăm de întorsătura unor evenimente, când  „Toate trecură” și „Viermele vremii roade-n noi (În van căta-veți)”. Romul Munteanu în studiul Eminescu și eternitatea discursului liric identifica în poezia lui Eminescu, existența unui „timp istorico-biologic care curge mereu spre un epilog tragic, semnificat de moarte, de dispariție, de reintegrare apolinică într-o veche matcă originară”. Supunerea față de forța vremii este cumva de inspirație dacică, dar seninătatea renașterii nu transpare la Eminescu, după cum ne-am aștepta, cunoscându-i afinitatea pentru cultura Daciei Mari, ci la Macedonski mai degrabă, care nu rămâne în melancolia acelui timp al tinereții pe care l-am pierdut; dimpotrivă, el are voluptatea de a se deda unei descompuneri mai repezi: „Macedonski coboară și el în materie, o examinează cu lupa, naturalist, spre a se purifica însă. Coborârea în organic devine condiție a intuiției transcendenței: Lăsându-mi învelișul la viermii din mormânt, / Pluteam prin al meu suflet mai sus de acest pământ”.

Ambii poeți erau interesați de intelectualizarea emoției, dar cu scopuri diferite, Macedonski, pentru a-și susține teoria simbolistă, deci după încercarea eșuată de a se încorpora literaturii franceze, iar Eminescu, pentru a-și desăvârși arta (artă pentru artă): „În fond, tendința spre intelectualizare a emoției, înțeleasă ca aspirație a liricii spre simbolurile esențiale ale existenței și ca intelectualizare a actului poetic, este conturată în Criticilor mei” (p.66).

Cât de tare trebuie să-l fi afectat pe Macedonski ideea că nu el este inițiatorul simbolismului la noi, cu toate că etala orgoliul de a-l fi inaugurat pe plan universal, emisă cu argumente, în 1926, de Nicolae Davidescu, în lucrarea de sinteză, Estetica poeziei simboliste. Rudimentele curentului, Nicolae Davidescu, simbolistul craiovean, „le fixează în creația eminesciană” (p. 20), afirmând: „Eminescu, din Luceafărul mai puțin, dar covârșitor din ansamblul operei și cugetării sale, are hotărâtoare, pentru nevoile și posibilitățile ei de dezvoltare de după aceea, puncte de contact cu poezia simbolistă”.

Aspirația nu se concretizează în reușită din cauză că într-un fel e abandonată unor trăsături neomenești, e dusă prea sus, ad astra, acolo unde brațele omului nu ajung, în afară de gând. Pentru Macedonski zbaterea devine suficientă și din ținta la care aspiră, din Meka însăși, el îşi creează un mit complementar „al cărui conţinut iluzoriu se dovedeşte consolator, iar sacralizarea aspirației umane reprezintă însușirea comună Luceafărului lui Eminescu și Nopții de decembrie, de Macedonski” (p. 50). Prin urmare, Eminescu şi Macedonski se întâlnesc „în aspiraţia spre absolut, spre perfecţiune, spre nemurire, prin creaţia lor artistică. Această aspiraţie dezvăluie o atitudine simbolică revelatoare, indicând o semnificaţie gnoseologică: este aspiraţia spre expresia plenară, care abilitează creaţia ca act de revelare şi cunoaştere” (p. 87).

În cele patru capitole: Modele poetice și teme recurente, La răscrucea curentelor literare, Vocația confruntărilor interioare, Pe Calea spre absolut și Eminescianismul macedonskian (titlu sugestiv pentru soarta postumă a celor doi), argumentele pe chestiuni sunt formulate într-un mod limpede și într-un discurs amplu, de lămurire a ideii până la capăt.

Lasă un răspuns