ADEVĂRUL MEU, DUMNEZEU, de Liviu Florian Jianu

descărcare

ADEVĂRUL MEU, DUMNEZEU

Două daruri sunt infinite, spunea Albert Einstein. Universul şi prostia omenească. Asupra primului mai am un dubiu. În privinţa celui de al doilea, nu am nicio îndoială.

O altă vorbă care circulă în folclor este: să te ferească Dumnezeu de prostul cu carte! Am uitat să vă spun că prostul la care ma refer în prezenta schiţă sunt chiar eu. Acum câteva săptămâni, mi-am luat inima în dinţi, familia în maşină, şi am plecat la o mănăstire. Mi-a dat, cum s-ar spune, Dumnezeu în minte gândul cel bun. La nici un kilometru de porţile mănăstirii, pe costişa unui deal, văd o căruţă plină ochi cu bălegar şi o biată mârţoagă căzută la pământ sub greutatea enormă, zăcând jumătate pe drum, jumătate în şanţul drumului. În jurul ei, doi oameni: un moşneag, şi un tânăr. Încetinesc, privim pe fereastra maşinii animalul, povara, şi oamenii, şi ne continuăm drumul, după obişnuitul comentariu: ce oameni, dom’ne, să omoare calul sub greutatea cărutei!

          Ajungem la mănăstire, vizităm biserica, aprindem lumânări, lăsăm un dar, o îndemn pe fetiţa mea să citească inscripţiile cu pilde şi sfaturi de pe ziduri, admirăm împrejurimile, şi, chiar în faţa mănăstirii, o albină, sau viespe, mi se încurcă în păr, mă înţeapă, şi de-abia, de-abia, scap de ea. Ţeasta mi se umflă. Mă mănâncă. Mă scarpin. O întrebare mă încearcă: cum se face, Doamne, că tocmai acum, când am făcut un gram de bine, am dat de belea? Ei, îmi zic, asta este o biată înţepătură pentru păcatele, să le spun, că să mă înţeleagă şi liber—cugetătorii, defectele mele, ca: lăcomia, indiferenţa, avariţia, gelozia ş.a. Cu gândul ăsta, mă întorc acasă. Prostia mea, atât îmi spunea. Pentru că atât cunoştea. Trece ceva vreme, şi deschid o carte a Sfântului Vasile cel Mare. A unui om mai prost ca mine, ca să mă înţeleagă şi liber-cugetătorii. Eu, un reputat profesor şi analist-programator. El, un episcop nemernic. Şi acolo, iată ce citesc:  Datorită acestei iubiri de stăpînire, o anarhie înspăimântătoare domneşte şi între popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fiecare socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să conducă pe alţii.
De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decât a vorbi, pentru că nu se poate să se audă cuvântul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sunt adevărate cuvintele Eclesiastului că “în linişte se aud cuvintele înţelepţilor”, este departe de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre aceasta. Îmi amintesc apoi şi acel cuvânt profetic:
Cel înţelept va tăcea în acel timp, pentru că timpul chiar este rău”. Şi este rău, într-adevăr, acest timp, pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este cel ce întinde mâna din compasiune celui care a îngenuncheat, deşi după legea veche este condamnabil şi cel ce trece (indiferent ) pe lângă animalul duşmanului, căzut sub povară.Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauză? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut admonestările, făcute chiar din iubire, nicăieri nu există inimă creştină, nicăieri nu se varsă lacrimi de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decât de succesele proprii. Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi necazuri suferă şi cei care respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pentru că se contaminează prin contactul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi suntem purtaţi ca de o ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De aceea, pe când judecători neiertători şi cruzi stau să judece pe cei ce greşesc, judecători nedrepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cât se pare, atât (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încât am devenit mai fără de minte decât animalele; pentru că dacă acelea fac împreună cu cele de aceeaşi rasă o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri.” Iată prostia mea, în toată splendoarea ei. Iată cât de mult balast (maculatură) al unui sfânt trebuie să citesc ca să ajung la motivul adevărat pentru care am fost înţepat de o zburătoare în faţa mănăstirii lui Dumnezeu: nu am ajutat un biet cărăuş să îşi ridice animalul căzut sub povară. Acum ştiu de ce să mă feresc, ştiu povestea întregii prostii omeneşti, şi ţi-o spun şi dumitale, iubite cititorule, ca să ştii să pui umărul când cade o gloabă sub povară, nu să o ocoleşti doar, şi să comentezi, după puteri! Cât despre defecte, şi păcate, şi canoane, astea erau involute superstiţii de ieri… Astăzi, sunt amic la toartă cu prietenul meu de şuete liber-cugetătoare,Dumnezeu!

motto: ( după mintea prostului )… se botează, căsătoreşte, trece la cele veşnice, robul lui Dumnezeu…

Lasă un răspuns