Cartea unei trăiri

Alibi cu Rebecca

Cartea unei trăiri

de Dan Ionescu

 

O carte modernă, bazată pe confluența a două genuri, jurnal și roman, Alibi cu Rebecca, a publicat de curând la editura Limes din Cluj, Mirel Brateș. Cartea are ca punct de plecare o povestioară cu tâlc: un evreu, naufragiat pe o insulă pustie, și-a pregătit în timp, toate cele necesare supraviețuirii; spre mirarea salvatorilor, el își încropise și două adăposturi de rugăciune. După tonul vorbirii, evreul pare un eon al locului: „Acum eu cred, măi drăgălașilor, măi, că mă puteți înțelege mai ușor: aceste lăcașuri sinagogale sunt locurile mele de cult mozaic – într-unul mă duc să mă rog în toate sabatele, în fiecare sâmbătă, și într-al doilea nu intru niciodată…”. Al doilea adăpost (nevizitat) reprezintă posibilitatea altei confesiuni, alt eventual templu în situația vreunei revelații de forță pe insula nepopulată.

Pretextul adevărat al firului narativ rămâne epistola pe care, din Tel-Aviv, Rebecca o expediază personajului-narator. Femeia are o identitate reală: „Într-o copie a foii de naștere de la Maternitatea Filantropia, a chemat-o Rivka Raveca Lungu, după aceea apare, în paranteză, la un loc și cu numele real, Shapira, ca pe tatăl ei. (…) În mapa și fișierul de control TM 327 (…), Rivka Raveca Lungu avea numele de cod Paulian și se numea, re-ortografiată în scriere ebraică, Rebecca Levin”. Bărbatul, pe care ea l-a adulat o viață și pe care acum, lăsată „la vatră” din rândul serviciilor secrete unde a activat, și-l dorește aproape, are o consimilitudine mai mult spirituală; atras de introspecție, el nu-și dezvăluie în vreun colț de pagină, însușirile fizice, perspectiva narativă aparținându-i (acțiunea e relatată la persoana întâi).

Epistola este în fond, o invitație la vis, de reconstituire a visului în realitate și în atmosfera vârstelor pe care cei doi protagoniști le-au atins, semn că furtuna de îndoieli a trecut; e vremea ca aspirațiilor, ascunse până acum, să li se dea viață: „Dragul meu, / acest jurnal este, într-un anumit fel memoria mea secundară, underground-ul unde păstrez evenimente, senzații, circumstanțe petrecute mai demult”.

Titlul, aparent detectivist, Alibi cu Rebecca, este varianta de succes pe care personajul martor o opune eșecurilor, când, treptat, legăturile lui în dragoste se destramă: el o poartă în suflet pe Rebecca. În orice ipostază, ea l-ar înțelege. E cea mai bună replică dată celor interesați să-l învinovățească de eșec și un mijloc de a se salva pe sine ca imagine; în fața oricui, ar adăuga fără vreo problemă: Alibiul meu aici, că am greșit, este că o am în minte pe evreică. Ea mi-ar fi suportat defectele, pentru ea, mai mult decât revizuibile.

Sentimentele sunt prezentate din perspectiva autorului care încearcă să afle în confesiuni (cele semnate de Rebecca) trăiri pe care el să i le fi trezit ei. Curiozitatea de a se apropia de un jurnal care-i este dedicat în bună parte și-i parvine în mod excepțional, prin italianul Mosari, este a individului care nu mai are ideal întrucât și vârstele potrivite avântului au trecut. Efuziunea inițială a perspectivei subiective împrumută, pe parcurs, echilibrul confesiunii. Jurnalul conține un model în conviețuire pe care eul prozaic insistă să-l recupereze; totuși, este un element care-i blochează naratorului imboldul de a împrumuta ipostaza lui Orfeu sau Dante (aflați în căutarea umbrelor iubite, a lui Euridice, respectiv, Beatrice): faptul că prietena lui a fost delăsătoare, acceptând estomparea propriei personalități în sarcini anodine de serviciu.

La nivelul paginii, când o transcrii, starea trăită ia amploare; în mod proporțional sporește regretul că nu și-au spus totul când au avut prilejul, precum și mirarea destinatarului, aflându-se (din Jurnalul fostei iubite) atât de adulat. Spiritele au fost în corespondență secretă, niciodată nu s-au înstrăinat, deși evenimentele, aparențele au sufocat verva pasiunii.

Rebecca Lungu are impresia că memoria aceea permanentă care leagă vârstele între ele, a fost întreruptă fără noimă în cazul ei; mereu a pierdut legătura, în pragul vârstei noi, cu aspirația precedentă. Înstrăinarea de sine, probabil afectând inima în mod ilizibil – de aceea nici nu a recurs la remedii – e resimțită mai mult într-un context dificil, fără prieteni și rude, când, lăsată în pace, femeia are ocazia de a se readuna. Impresia deznădejdii este exprimată cu dezinvoltura muribundului, a celui care, amenințat de o boală imprevizibilă, cea de inimă, nu mai are motiv să fie circumspect, nemaifolosindu-i la nimic abținerea, dimpotrivă, spovedania (către semeni și rabin) îl va ajuta să se împace definitiv cu propriul sine.

Două planuri se disting: unul, al evenimentelor, care atât de bine ar fi putut deveni realitate și nu s-a întâmplat, altul, al suferinței, al deplângerii morții lui Rebecca, al părerii de rău că lucrurile, prinse de aceasta într-un jurnal, n-au fost spuse la timp: „A murit în această toamnă, lăsând în urma ei o aventură cu accente grave, cu un lung șir de insinuări…”.

Cu acest roman psihologic, scris într-un ritm alert, Mirel Brateș își exprimă convingerea că empiria unei pasiuni își găsește frâu în morala de a te bucura de ceea ai.

 

Lasă un răspuns