2 păreri la “15 Ianuarie: Ziua Culturii Naționale

  1. Eternul Eminescu

    Prin cetinile-albastre torceau cărări oblime,
    Luceferii de ziuă în holdele de mac,
    Se scuturau în pleoape torentele virgine,
    Ca lancea grea de vise a tainicului veac.

    Departe, ochiul nopţii clipea ades în strungă –
    Treceau pe-un drum de stele căruţele cu moţi,
    Şi toaca grea a nopţii bătea un zvon, în dungă,
    Plângând amarul lunii, înfăşurat pe roţi.

    Şi tot veneau pe cale doar frăgezimi de vise
    Cioplite-n unda vie a tainicului râu,
    Iar Dunărea albită de ani se rătăcise
    În marea fremătândă, a oştilor de grâu.

    Acolo sus, pe ţărmul tăcutelor izvoare,
    Frângeau cocorii poartă, deplinului terestru,
    Şi pentru că lumina mai pribegea spre soare,
    S-a preschimbat în soare – Eternul Eminescu.

    1978

  2. LUI EMINESCU
    (de Alexandru Vlahuță)

    Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
    Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
    Parcă urmând şirul de slove,
    Ce-a tale gânduri sămănară,

    Mă duc tot mai afund cu mintea
    În lumile de frumuseţi,
    Ce-au izvorât, eterni luceferi,
    Din noaptea tristei tale vieţi…

    Şi te-nţeleg te simt aproape:
    Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
    Cu ochii gânditori şi galeşi,
    Sătul de trudnica-ţi viaţă.

    A, nu mă mir că ţi se dete
    O zodie atât de tristă,
    Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
    Râvneşti pe cei ce nu există,

    Şi că potop de negre gânduri
    Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
    Pe veci întunecaţii nouri
    Sunt fraţii vârfului de munte!

    O, dacă geniul, ce scoase,
    Ca din adâncul unei mări,
    Din fundul inimii zdrobite,
    Comoara asta de cântări,

    Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
    De flăcările năbuşite,
    Ce-ţi luminau ale gândirii
    Împărăţii neţărmurite,

    Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
    Să treci ca orice om de rând,
    Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
    Şi răzvrătitului tău gând!

    Şi cât de fără de păsare
    Ai fi privit atunci la toate
    Mizeriile-n cari lumea
    Ursită-i pururea să-noate!

    Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
    Acestor inimi seci şi strimte.
    Şi tu să-nduri toată durerea
    Pe care lumea n-o mai simte.

    Să plângi tu plânsul tuturora…
    Din zbuciumul eternei lupte.
    Să smulgi fulgerătoare versuri,
    Bucăţi din inima ta rupte…

    S-aprinzi în bolta vremii astri
    Din zborul tristului tău gând…
    Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
    Că tu te mistui luminând?
    (din pagini rescrise de Jianu Liviu Florian:
    http://www.timnews.ro/lui-eminescu/)

Lasă un răspuns