[Fragment din romanul „Vârtejul dansului, vârtejul vieţii…” de Iulian Popescu, Editura Sitech, Craiova, 2010] MARŢI DUPĂ PAŞTI

[Fragment din romanul „Vârtejul dansului, vârtejul vieţii…” de Iulian Popescu, Editura Sitech, Craiova, 2010]

MARŢI DUPĂ PAŞTI

Cei trei vecini dintr-un sat din Gorj, prieteni „la toartă”, elevi într-a III-a primară prin anii `50, şi buni prieteni, Dan, Negustorul şi Şoferul, îşi luară câte o „boată”, ca să se apere de câini şi plecară pe uliţă.

Uliţa asta era un fel de drum, paralel cu şoseaua principală, dar plasat mai pe deal. Avea case de-o parte şi de alta a drumului. Aici undeva, era o căsuţă a lui „moş Petrică” – cum îi zicea Dan. „Moşul” nu avea mai mult de 40 de ani, dar nevasta lui îi fusese moaşă lui Dan, la naştere, aşa că bărbatul îi era moş lui Dan.

Când au intrat în casa omului, Dan a pus pe o măsuţă un bocanc. Vezi Doamne, el venise „cu afaceri”. „Afacerea” consta în a-l ruga pe moş Petrică, din partea tatălui lui Dan, să-i pună un blacheu la un bocanc.

Moş Petrică mai avea ceva de lucru, aşa că cei trei copii s-au aşezat pe nişte scăunele şi l-au urmărit pe cizmarul satului. De fapt omul era simplu ţăran, dar învăţase, pe apucate, ceva cizmărie, iar seara mai cârpea câte ceva.

Dan, care venea prima oară în casa moşului, a rămas uluit! În primul rând de lumina foarte puternică ce venea de la o lampă suspendată cu un lănţişor de tavan, dar o lampă mult mai tare decât a lor de acasă. Asta avea numărul opt, pe când a lor avea numărul cinci. Mde, consumul de gaz…

Un fum subţire se ridică

Din lampa ta cu abajur…”

[G. Topârceanu]

Dar uluirea „cea mai cea” i-a făcut-o lui Dan un ceas de masă! Nu mai văzuse aşa ceva. Un ceas mare, pe care scria CFR şi care ticăia puternic! Moş Petrică îl cumpărase de la un fost acar la CFR. Pe acea vreme CFR-iştii primeau (contra cost) ceasuri, ca să nu întârzie la serviciu. Şi mai avea moş Petrică un dulăpior cu câteva cărţi. Atmosfera era tare liniştită. Cei trei copii, gălăgioşi de felul lor, au rămas surprinşi de liniştea de acolo, în care toate tac în afară de ceas, care bate măsura.

Scena aceea „foarte patriarhală”, cu cizmarul lucrând la măsuţa lui, ceasul ticăind pe masă şi o lumină puternică, l-a impresionat pe Dan. Auzise el la o serbare în sat, o poezie cu un cizmar:

Sărman cismar!

Ce demon te-a ursit să stai

Pe trepiedul tău barbar,

În noaptea limpede de mai?…”

[G. Topârceanu]

Dar să ne-ntoarcem. Moş Petrică, după ce bătu blacheul, îi zice lui Dan:

– Marţi la „cram” să vii neapărat, nepoate, că vreau să te pun „în ciumag”

– Vin, moşule.

Şi acum „să traducem”. „Cram” era de fapt „hram”, „ciumag” era „ciomag”, iar „şuşea” era „şosea”. Dar, după un „bun” obicei, satul avea argoul său. Cineva, cândva, auzise „hram” şi înţelese „cram” , „ciomag” şi înţelese „ciumag” şi aşa s-au încetăţenit pe acolo cuvintele acestea.

Bisericuţa, tare veche, aşezată pe un deal, aparţinea la două sate şi avea hramul „marţi după Paşti”. Paştele era duminica, a doua zi, luni, era tot sărbătoare, iar a treia zi era, acolo, hramul bisericii, încă sărbătoare. Atunci se aduna la biserică toată lumea, din cele două sate vecine.

Sărbătoreşte-al învierii praznic

Biserica de frunze-nrourate.”

[O. Goga]

Şi iată-i pe cei trei prieteni, pe la „jumătatea prânzului” plecând spre biserică. Dar să-l fi văzut pe Dan! Cine mai era ca el?! Ehe! Era înnoit din cap până-n picioare! Mde, ca de Paşti. Îi făcuse maică-sa haine noi! Adică o cămaşă din tort (din cânepă), albă ca neaua, şi nişte pantaloni tot din tort, dar cu aţă mai groasă, aaaaalbi, ca laptele! Fiind în aprilie, spre mai, evident că cei doi erau desculţi.

Sunt Paştile cele frumoase, şi-n fire zvonul lor străbate,

Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate.”

[O. Goga]

Prin pădurea spre biserică, Negustorul şi Şoferul s-au abătut să culeagă „pupeze” – singurele flori ce mai erau în acel timp, însă Dan nu s-a abătut de la drum, „ca nu cumva să se murdărească!”.